Recenzie: Inevitabila noastră umbră – specificul și dilemele psihiatriei

Aseară am terminat de citit o carte (primită cadou de la un coleg în urmă cu ceva vreme) intitulată ”Inevitabila noastră umbră – specificul și dilemele psihiatriei”. Este scrisă de un medic psihiatru englez, Tom Burns, profesor de psihiatrie socială la Universitatea Oxford. Pentru a afla mai multe despre autor, puteți consulta un interviu pentru revista The British Journal of Psychiatry.

Cartea este un ”must-have” pentru orice practicant în domeniul sănătății mintale, alături, bineînțeles, de manualele de referință. E o perspectivă proprie, o privire de ansamblu asupra psihiatriei ca ramură a medicinei, de la începuturi până în viitor.

Nu voi intra în foarte multe detalii în ceea ce privește conținutul cărții sau ideile prezentate în ea. Fiecare capitol este captivant, deschizător de discuții, întrebări și minte. Cred că sunt suficiente câteva pagini pentru a vă stârni curiozitatea. De aceea voi începe cu începutul (cuprinsul) și voi continua cu sfârșitul (epilogul).

Introducere:

Ce este psihiatria și la ce folosește? La ce să te aștepți dacă ești trimis la psihiatru?

Partea întâi:

Cum s-a dezvoltate psihiatria modernă?

  • originile psihiatriei instituționale
  • descoperirea inconștientului
  • Ascensiunea și decăderea psihanalizei
  • Primul model medical (interbelic)
  • Impactul războiului
  • Afară din azil – originile asistenței comunitare

Partea a doua:

Întrebările pe care le pune psihiatria despre noi și întrebările pe care le punem noi despre ea

  • Boala psihică este reală?
  • Legitimitatea psihiatriei.
  • Este psihiatria demnă de Încredere? Păcatele și abuzurile psihiatriei
  • Fărădelegile sunt treaba noastră? Psihiatria și sistemul juridic
  • Câte un diagnostic pentru orice și medicalizarea vieţii cotidiene
  • Tratamente noi, dileme vechi
  • Ascensiunea neuroștiinţei și viitorul psihiatriei

Epilog (selecții)

Psihiatria este copilul Iluminismului, o reflectare a impulsului rațional de a ne explora lumea și de a ne înțelege mai bine pe noi înșine. […] Psihanaliza și psihoterapia nu numai că ne-au oferit un punct de vedere asupra suferințelor bolnavilor mental, dar ne-au permis și să privim în sufletele noastre. Ne-au schimbat limbajul, relațiile și instituțiile. Nu a fost cu totul un marș triumfal și stabil al progresului. Au fost câteva fundături, deturnări și dispute pe drum.

Psihiatria nu este un subiect ușor de abordat. Nu se potrivește cu ușurință într-un cadru simplu, logic. Știința este, pe drept cuvânt, modelul intelectual dominant al vremurilor noastre și ne-am putea dori ca psihiatria să se potrivească pe tiparul acesta – cu legile, predicțiile și deducțiile sale. Psihiatria cu siguranță aspiră să fie științifică și reclamă din ce în ce mai multă disciplină și rigoare în practica sa. Dar e mai mult decât o știință. E un răspuns practic la realitatea bolilor mentale, care i-au influențat forma și caracterul.

Deși e posibil să fie lipsită de structura monolitică a unei științe, e departe de a fi o activitate haotică. Există un set de practici recognoscibile și consecvente și o serie de principii organizatoare de durată. Un psihiatru trebuie mai întâi să recunoască o tulburare, cum este depresia, ca pe un tot, pentru a putea înțelege semnificația simptomelor individuale, ca agitația sau insomnia. Prin urmare, avem și noi nevoie să cuprindem o parte semnificativă din ceea ce este psihiatria, pentru a putea înțelege fiecare din numeroasele controverse care o înconjoară. Convingerea mea e că este dificil să îți formezi o înțelegere coerentă a psihiatriei de astăzi fără a cunoaște întru câteva originile sale exotice și istoria sa plină de evenimente, astfel că prima parte a cărții s-a concentrat asupra acelei istorii, înainte de a plonja în provocările cu care se confruntă cea mai umană și mai personală ramură a medicinei și de a încerca să înțelgem ce anume ne face pe cei mai mulți dintre noi să ne simțim nelalocul nostru în privința psihiatriei.

[…] Psihiatrii își au păcatele și limitările lor, ca toate ființele umane; dacă avem sau nu mai multe decât media este discutabil. […] Eu nu cred că eroarea sau dezastrul ocazional ne face să fim așa, ci tocmai natura psihiatriei. Ea operează pe un teritoriu necartografiat, împovărat de anxietate și schimbător. Dacă mintea s-ar rezuma într-adevăr doar la creier, iar psihiatria ar fi doar specialitatea medicală care se ocupă de organul respectiv, nu s-ar mai face atâta vâlvă. […]

Nu, adevărata problemă e că psihiatria nu poate să intervină în acele aspecte ale noastre care ni se par cele mai înspăimântătoare și mai amenințătoare. Acestea sunt tocmai lucrurile pe care încercăm să le ignorăm, să le îndepărtăm: ceea ce Jung numea umbra noastră. […]

Psihiatria se amestecă și în cele mai intime preocupări ale noastre, în speranțe și așteptări, în înțelegerea și imaginea de sine. Poate deveni ea însăși un judecător în drama vieților noastre. Deseori, trebuie să se implice, atât pentru a-și pune diagnosticele, cât și pentru a-și pune apoi în aplicare tratamentele. Nimic nu pune lucrurile într-o lumină mai brutală decât puterea sa specifică a tratamentului obligatoriu, când își propune să distingă între sinele ”veritabil” al unei persoane și dorințele sale, respectiv sinele actual ”bolnav” și dorințele acestuia. Indiferent de ce grup profesional și-ar asuma un astfel de amestec, e clar că motivele și autoritatea îi vor fi chestionate. […]

Suntem animale sociale și nu putem exista decât în cadrul relațiilor dintre noi. Cercetarea psihiatrică modernă și vocabularul nostru profesional tratează pacientul ca pe un individ autonom și independent. Din acest punct de vedere nu suntem diferiți de societatea din jur, punând accentul pe libertate și dreptul la opțiune. Vorbim de parcă am putea exista fără relații, dacă am alege să o facem, ca și cum am putea decide ce relații să avem și pe care să le ignorăm. Practica psihiatrică ne arată că ne înșelăm; suntem incluși inextricabil în relații.

Tot ce ține de psihiatrie își are rădăcinile în realitatea socială, definiții, diagnostice și tratament. […] Diagnosticele se construiesc pe baza unui proces social complex, de comparare cu cei din jurul pacientului, pe baza cunoașterii sinelui obișnuit al pacientului și a unei judecăți cu privire la ”valoarea” intervenției. În fine, toate tratamentele au loc în cadrul relațiilor sociale. […]

Așadar, va fi psihiatria în scurt timp redundantă, o notă exotică de subsol în marșul triumfal al istoriei medicinei? Mă îndoiesc. În prezent, trece printr-una din ”crizele” sale recurente, dar eu cred că e probabil să supraviețuiască. Asta nu înseamnă că mă aștept sau că vreau să rămână la fel. Pe de o parte, sper cu ardoare să mă înșel și că va deveni redundantă și va dispărea. O lume fără boli psihice trebuie să fie mult mai bună decât una încărcată cu ele. Argumentele cum că am fi astfel privați de artă și de creativitate ar putea aduce un oarecare confort, dar sună fals. O lume fără boli mentale nu ar fi o lume fără suferințe, ci ar fi o lume cruțată de suferința cea mai crudă și mai nedreaptă. Până când nu ne vom elibera de bolile psihice, omenirea își va căuta alinarea în psihiatrie, inevitabila noastră umbră.

Cartea poate fi achiziționată de la librăria online Libris (click pe imagine).

Fii la curent cu ultimele postări de pe pagina noastră de Facebook!
Distribuie prietenilor tăi:

Citește și Mai multe de acelasi autor

Spune ce crezi